Pentru început vreau să mulţumesc organizatorilor pentru ca îmi oferă posibilitatea participării la manifestările organizate cu prilejul sărbătoririi a 260 de ani de la înfiinţarea şcolii în Sântana. Particip la aceste manifestări ca delegat al comunităţii sântănenilor (HOG Sanktanna). In această calitate am sarcina de a transmite colectivului didactic al şcolii din Sântana, conducerii acesteia, absolvenţilor promoţiei actuale ca şi tuturor elevilor şcolii cuvântul de salut al preşedintelui comunitătii sântanenilor, D-l ing. Josef Lutz.
     Participarea la aceste manifestări m-au impresionat şi m-au emoţionat profund. Mi-au readus în memorie locuri, evenimente şi persoane dintr-un trecut destul de îndepărtat. In ultimele zile ale lunii mai in curtea şcolii se orgasnizase un careu. Directorul de atunci al şcolii, Ioan Căprariu urmat de profesoare şi profesori printre care Elena Pleşu, Aneta Cordoş, Elena Oprescu, Nicolae Stoica, Feodor Feodorovici au adunat în jurul lor elevii şi absolvenţii clasei a VII-a. Se scria anul 1951. Repet pentru cei ce cred că n-au văzut bine, se scria anul 1951 şi printre absolventii clasei a VII-a a şcolii Elementare Nr. 1 din Sântana mă număram şi eu. Sunt exact 60 de ani de atunci, dar parcă ar fi fost ieri. Dupa această dezvăluire cred ca îmi înţelegeţi emoţiile care m-au cuprins.

Am urmat scoala primară în Sântana între anii 1944 şi 1948. Clasa a I-a cu învăţătorul Ioan Dima iar clasele II-IV cu învăţătorul Franz Frank. Invăţătorul Franz Frank nu ne-a iniţiat numai în scriere (cu accentul pe „scrierea frumoasă” – caligrafia) şi în socotit (cu accentul pe „socotitul în cap” – calculul mintal) ci s-a preocupat intens şi de pregătirea noastră pentru viaţă. Astfel, ne-a iniţiat în tainele creşterii animalelor domestice, al creşterii viermilor de mătase, în tainele grădinăritului cu accent pe altoitul pomilor fructiferi dar  ne-a iniţiat şi în tainele legării şi copertării cărţilor. Activitatea de învăţător în aceea vreme nu era deloc simplă. Clasele erau de multe ori foarte numeroase (uneori peste 40 de elevi în clase cu mobilier pentru circa 30 de elevi). Paleta foarte dispersata a vârstelor elevilor – cu diferenţe de vârstă de chiar 3 ori 4 ani constituia o sursa de dificultăţi enorme în preocuparea invăţătorului de a găsi mijloace de educaţie adecvate vârstei. Diferenţele de vârstă se datorau întreruperii frecvenţei, fie datorită lipsei de învăţători care erau mobilizaţi, fie datorita lipsei de supraveghere din partea  părinţilor şi ei mobilizaţi ori deportaţ la muncă forţată de reconstrucţie în Rusia.  Cu toate aceste dificultăţi învăţătorul Franz Frank a găsit timp şi resurse pentru a se ocupa de problemele personale ale elevilor săi. Astfel, pentru mine învăţătorul Franz Frank a fost persoana care m-a determinat să recunosc ca,  în condiţiile de atunci,  singura sansă de a atinge un ţel în viaţă este de a învăţa. Ca urmare, m-a îndrumat să continui şcoala la Gimnaziul Unic Sf. Ana, care după amintita reformă din 1948 va deveni şcoala Elementară Nr. 1 Sântana.   
     Dupa absolvirea clasei a VII-a am urmat cursurile Liceului “Moise Nicoară” din Arad, apoi cursurile Facultăţii de matematică şi fizica a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca devenind profesor de matematică şi fizică. Am îmbrăţişat cariera didactică timp de  45 de ani ca profesor la Liceul “Eftimie Murgu” din Bozovici (în jud. Caraş-Severin), apoi la Liceul “Constantin D."şcolar la Inspectoratul Şcolar judeţean Timiş precum şi funcţia de Director al Liceului industrial Nr. 2  cu profil Electroenergetic din Timişoara. Paşii vieţii m-au purtat, după cum se vede, pe alte meleaguri şi niciodată nu s-a mai ivit vreo ocazie de a vizita şcoala din Sântana. Iată de ce am emoţii atât de puternice cu ocazia prezenţei mele la aceste manifestări.
     Atunci, ca absolvenţi ai clasei a VII-a am privit retrospectiv, asemenea absolvenţilor pe care i-am sărbătorit ieri. Spre deosebire de aceştia, noi cei de atunci, de acum 60 de ani, când ne-am îndreptat privirile spre viitor n-am întâlnit decât semne de întrebare. Situaţia s-a datorat, în primul rând, instabilităţii sistemului şcolar de atunci, ca urmare a reformei învăţământului din 1948. Aceasta reformă, în fond cu un caracter progresist, conţinea şi unele elemente care produceau derută în rândul tineretului şcolar şi al părinţilor acestora.
     În perioada interbelică Învăţământul românesc dispunea de o seamă de autori recunoscuţi precum şi de manuale şcolare apreciate. În urma reformei învăţământului din 1948 aceste manuale au fost scoase din uz şi interzise. Motivul: „prin conţinutul lor aceste manuale nu mai corespund ideologiei partidului“. Aceeaşi soartă au avut şi cărţile din bibliotecile şcolare. Gimnaziul din Sântana poseda o bogată bibliotecă cu multe volume, unele chiar foarte valoroase. Ce s-a întâmplat cu aceste cărţi  nu îmi este cunoscut. 
     Profesorul meu pentru disciplina Limba şi Literatura Româna în clasa a V-a Gheorghe Listeş, în perioada în care se studia viaţa şi opera povestitorului Ion Creangă, m-a chemat şi m-a condus într-o încăpere din şcoală necunoscută mie. Am admirat frumuseţea dulapurilor cu încrustaţii în lemn, dar cu rafturile goale, s-au aproape goale. Profesorul Gheorghe Listeş mi-a înmânat o cârţulie cu titlul „Ivan Turbincă” de Ion Creangă recomandându-mi să citesc cartea şi spunându-mi că este necesar să-mi formez deprinderi în citirea cărţilor. In acest mod a procedat profesorul Gheorghe Listeş şi cu alţi colegi de clasa determinându-ne să înţelegem rolul lecturii suplimentare în desfăşurarea procesului de instruire şi educare. Cu această ocazie am mai aflat că în perioada 1946-1948, perioada în care profesorul Gheorghe Listeş era Directorul Gimnaziului, acesta a iniţiat o acţiune de redotare a bibliotecii şcolii. In lipsa unor fonduri centrale acţiunea s-a rezumat la donaţii private şi în noiembrie 1948 biblioteca dispunea deja (după aprecierea mea) de circa 50 de volume.
     Profesorul nostru de matematică Feodor Feodorovici era (în ochii noştrii de copii) o persoană foarte ciudată. Se cunoştea că era refugiat din Basarabia, trăia retras, aveai impresia că mereu se temea de ceva, era extrem de slab, cu degetele îngălbenite de nicotina din numărul mare de ţigări ieftine pe care le fuma. Era însă un profesor foarte bun, destul de îngăduitor şi drept. Efectuam multe exerciţii în clasă în vederea sistematizării şi fixării cunoştinţelor noi însuşite, dar teme pentru acasă nu prea aveam întrucât lipsea manualul şcolar din care să efectuăm exerciţii acasă. In clasa a VII-a, chiar de la începutul anului şcolar m-i s-a adresat cu o întrebare: „Care sunt planurile tale de viitor?”- Cum răspunsul meu s-a lăsat aşteptat, profesorul Feodorovici mi-a recomandat să mă pregătesc intens pentru a da examen de admitere în vederea continuării studiilor la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În acest scop, mi-a adus de acasă câteva numere din „Revista matematică”. In această revistă erau publicate, spre a fi rezolvate de către elevi, un număr mare de probleme cu diferite grade de dificultate, pentru diferite nivele şcolare. Printre altele mi-a recomandat, în mod special, să mă ocup de problemele date la diferitele examene de admitere în licee.
     Am rezolvat problemele din revistă, multe dintre ele cu destulă dificultate, altele numai sub îndrumarea profesorului de matematică. Pentru a mai avea la dispoziţie şi alte probleme spre rezolvare m-am dus la librărie şi cu 1 Leu primit de la mama special pentru aceasta am achziţionat, cu strângere de inimă, ultimul număr al acestei reviste. Librarul a adus dintr-o cameră alăturată un pacheţel învelit în hârtie pe care m-i la înmânat cu rugămintea să nu-l desfac decât acasă. Acasă, spre surprinderea mea am găsit câteva numere mai vechi ale revistei care, fiind tipărite înaintea reformei învătământului au fost scoase din circulaţie. Datorita intervenţiei profesorului de matematică şi curajului acestui librar am putut să mă pregătesc riguros pentru examenul de admitere şi să devin elev al Liceului ”Moise Nicoară” din Arad care între timp devenise şcoala Medie de Băieți Arad.
     Cu cât mă străduiesc mai mult să-mi readuc în memorie momente din viaţa de elev legate de profesorii de atunci, cu atât mai mult se întăreşte convingerea că şcoala din Sântana dispunea, în vremea aceea, de un colectiv didactic intens preocupat să asigure condiţiile necesare însuşirii cunoştinţelor precum şi pentru formarea priceperilor şi deprinderilor de către elevi. Imi amintesc cu nostalgie cum observam fascinat cu câtă pricepere profesoara Elena Pleşu mânuia eprubetele şi flacoanele cu substanţe chimice pentru a ne demonstra desfăşurarea unor reacţii chimice, cum priveam interesat fenomenele electrostatice puse în evidenţă cu ajutorul buteliilor de Leyda, cum, la îndemnul profesoarei de fizică puneam înfricoşat mâna pe mânerele maşinii Whimshurst ca să obervăm descărcările electrice şi să ne putem explica ştiinţific fenomenele naturii. Desigur, elevii ori profesorii de azi, de vor citi aceste rânduri, nu vor avea la dispoziţie decât un zâmbet îngăduitor de superioritate, comparând cele descrise mai sus cu dotările de azi ale şcolilor noastre. Trebuie să ţinem seama, totuşi, că cele de mai sus s-au petrecut acum 60 de ani. Şi atunci şcoala din Sântana  dispunea de laborator de fizică şi chimie, de un muzeu de ştiinţele naturii la un nivel de dotare corespunzător perioadei pe care încercăm s-o descriem. 
     Cu foarte multă pricepere profesoara Elena Pleşu a reuşit să sădeasca în inimile multor elevi interesul pentru fizică şi technică. Ca dovadă, nu puţini dintre colegii noştri, după studii post elementare efectuate au devenit technicieni, profesori ori ingineri. Cu mult interes pentru fizica si technica m-am deplasat si eu intru-una din zile la librarie pentru a găsi ceva interesant de citit în acest domeniu. Am achiziţionat la un preţ accesibil o cărticică intitulată: „Prioritatea ştiinţei şi technicii sovietice în toate domeniile de activitate”. Librarul, de acum cunoscut mi-a adus din nou dintr-o cameră alăturată, ceva împachetat. Ajuns acasă am avut în mână, o carte cu titlul: „Vrăjitorul din Menlo Parc – Viaţa şi activitatea inventatorului american Thomas Alva Edison”.

           
                                                                                     Prof.  Andreas Hell
                                                                                             Germania